TINEREȚE FĂRĂ DE BĂTRÂNEȚE ȘI VIAȚĂ FĂRĂ DE MOARTE
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele, de când se băteau urșii în cozi și se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se, de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești, de când scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat mare și o împărăteasă, amândoi tineri și frumoși, și, voind să aibă copii, au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta, au umblat pe la vraci și filosofi, ca să întrebe stelele și să le ghicească dacă vor putea face copii, însă zadarnică le-a fost truda. În sfârșit, auzind că într-un sat din apropiere trăiește un unchiaș dibaci, împăratul și-a trimis slugile să-l cheme la palat. Însă acesta le răspunse trimișilor că „cine are trebuință, să vină la dânsul”. Așa că s-au sculat împăratul și împărăteasa și, luând cu dânșii vreo câțiva boieri mari, ostași și slujitori, s-au dus la unchiaș acasă. Unchiașul, cum i-a văzut de departe, a ieșit să-i întâmpine și le-a zis:
– Bine ați venit sănătoși! Dar ce umbli să afli, împărate? Dorința pe care o ai îți va aduce întristare!
– Eu am venit să te întreb asta, zise împăratul, dacă ai să-mi dai ceva leacuri care să ne ajute să avem copii.
– Am, răspunse unchiașul, dar numai un copil veți avea. El va fi Făt-Frumos și drăgăstos, dar n-o să aveți parte de el.
Luând împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat și peste câteva zile împărăteasa a rămas grea. Toată împărăția și toată curtea și toți slujitorii s-au bucurat de această întâmplare.
Mai înainte de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici așa n-a fost cu putință să-l facă să tacă.
– Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ți-oi da împărăția cutare sau cutare. Taci, fiule, că ți-oi da de soție pe cutare sau cutare fată de împărat.
În sfârșit, dacă văzu și văzu că nu tace, îi mai zise:
– Taci, fătul meu, că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Atunci, copilul tăcu și se născu. Slujitorii vestiră sosirea lui pe lume cu surle și trâmbițe și în toată împărăția se ținu o petrecere ce dură o săptămână întreagă.
Pe măsură ce copilul creștea, se făcea tot mai isteț și mai îndrăzneț. Îl dădură pe la școli și filosofi, și toate învățăturile pe care alți copii le învățau într-un an el le deprindea într-o lună, astfel încât împăratul murea și învia de bucurie. Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot trist și dus pe gânduri. Iar ziua în care copilul împlini cincisprezece ani și împăratul se afla la masă cu toți boierii și slujbașii împărăției și chefuiau, Făt-Frumos se sculă și zise:
– Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naștere.
Auzind aceasta, împăratul se întristă foarte tare și îi zise:
– Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru nemaiauzit? Și dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
– Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai, atunci sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduința pentru care m-am născut.
Atunci toți boierii și împăratul căzură în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii:
– Tatăl tău e bătrân, așa că te vom ridica pe tine în scaun și-ți vom aduce ca soție cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare.
Dar n-a fost cu putință să-l convingă. Rămase statornic ca o piatră în vorbele lui, iar împăratul, dacă văzu și văzu că n-are încotro, îi dădu voie să plece și puse la cale să-i gătească merinde pentru drum și toate cele de trebuință.
Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. Cum punea mâna și apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, însă toți caii căzură. În sfârșit, tocmai când era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd și, zărind într-un colț un cal răpciugos și bubos, se duse și la dânsul. Dar când puse mâna pe coada lui, el își întoarse capul și zise:
– Ce poruncești, stăpâne? Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai pună mâna pe mine un voinic.
Și înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă și calul îi zise:
– Ca să-ți îndeplinești dorința, trebuie să-i ceri tatălui tău paloșul, sulița, arcul, tolba cu săgețile și hainele pe care le purta el când era flăcău, iar pe mine să mă îngrijești cu mâna ta timp de șase săptămâni și orzul să mi-l dai numai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile acestea, împăratul l-a chemat pe vătaful curții și i-a dat poruncă ca să-i deschidă toate lăzile cu haine spre a-și alege fiul său pe acelea care îi vor fi de trebuință. După ce răscoli trei zile și trei nopți, Făt-Frumos găsi, în sfârșit, în fundul unei lăzi vechi, armele și hainele tatălui său de când acesta fusese flăcău, însă erau foarte ruginite. Se apucă să le curețe de rugină cu mâna lui și, după șase săptămâni, izbuti să le facă să lucească ca oglinda. Totodată îngriji și calul, precum îl rugase acesta.
Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sunt bine curățate și pregătite, odată se scutură el și toate bubele și răpciuga căzură de pe dânsul și rămase întocmai cum îl fătase maică-sa, un cal gras, trupeș și cu patru aripi. Văzându-l Făt-Frumos cât se făcuse de frumos, îi zise:
– De azi în trei zile plecăm!
– Să trăiești, stăpâne! Sunt gata chiar de azi, de poruncești! îi răspunse calul.
A treia zi de dimineață, toată curtea și toată împărăția era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloșul în mână, călare pe calul pe care și-l alesese, își luă ziua bună de la împărat, de la împărăteasă, de la toți boierii mari și mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții, care, cu lacrimi în ochi, îl rugau să renunțe la călătoria aceea, ce-l putea duce la pieire, dar el, dând pinteni calului, ieși pe poartă ca vântul. Și după dânsul o luară, tot ca vântul, carele cu merinde, cu bani și vreo două sute de ostași, cărora le poruncise împăratul să-l însoțească.
După ce trecu hotarele împărăției tatălui său și ajunse în pustietate, Făt-Frumos își împărți toată avuția ostașilor și, luându-și ziua bună și de la dânșii, îi trimise înapoi, oprindu-și pentru el merinde numai atât cât putu duce calul. Și apucând calea către răsărit, se duse, se duse, se duse, trei zile și trei nopți încheiate, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde erau o mulțime de oase de oameni.
Stând să se odihnească, îi zise calul:
– Să știi, stăpâne, că aici suntem pe moșia Gheonoaiei, care e atât de rea, încât nimeni nu-i calcă pământurile dacă-i este dragă viața. Cândva a fost și ea femeie ca toate femeile, dar a ajuns-o blestemul părinților pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, și a prefăcut-o în Gheonoaie. În clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea pe care o vezi înaintea noastră, o vei întâlni venind să te prăpădească. E grozav de mare, dar să nu te sperii. Fii gata ca să o ochești cu arcul, iar paloșul și sulița să le ții la îndemână, ca să te poți sluji de ele când va fi nevoie.
A doua zi, când se revărsau zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înșeuă calul, iar chinga o strânse mai bine decât în alte dăți, apoi porniră. Când, dintr-odată, auziră o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
– Ține-te, stăpâne, că iată se apropie Gheonoaia!
Și când venea ea, nene, dobora copacii, așa de iute mergea. Calul se urcă ca vântul deasupra ei, iar Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. Însă, când era gata s-o lovească cu a doua săgeată, ea îi zise:
– Stai, Făt-Frumos, că nu-ți fac nimic! Să-ți trăiască năzdrăvanul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, că de nu era el, te mâncam fript. Acum însă iată că m-ai mâncat tu pe mine. Să știi că până azi niciun muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aici. Cei câțiva nebuni care s-au încumetat s-o facă de-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.
Apoi, se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia îl omeni pe Făt-Frumos ca pe un oaspete de seamă. Dar pe când se aflau la masă, Gheonoaia gemea de durere, așa că Făt-Frumos îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc și i se vindecă pe dată. Gheonoaia, de bucurie, îl rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete pe care le avea, toate frumoase ca niște zâne. Însă el îi spuse curat ce căuta, iar atunci ea îi zise:
– Cu calul pe care îl ai și cu vitejia ta, cred că ai să izbutești.
După trei zile, se pregătiră de drum și porniră. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă să-i ajungă, dar, când trecu peste hotarele Gheonoaiei, dădu de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el îl întrebă pe cal:
– De ce este iarba pârlită?
Și calul îi răspunse:
– Aici suntem pe moșia Scorpiei, soră cu Gheonoaia. Dar de rele ce sunt, nu pot trăi la un loc, doar blestemul părinților le-a ajuns și din pricina aceasta s-au prefăcut în lighioane, așa precum le vezi. Vrăjmășia lor e groaznică, căci vor să-și răpească una alteia pământurile. Când Scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa și, vrând s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut. Ea este mai rea decât Gheonoaia și are trei capete.
A doua zi se pregătiră și porniră. Deodată, auziră un urlet și o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!
– Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripțuroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer și cu alta în pământ și vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute. Dar calul țâșni deasupra ei, iar Făt-Frumos o săgetă și îi zbură un cap. Când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrimi să o ierte, că nu-i face nimic.
Scorpia îl ospătă și ea pe Făt-Frumos, și mai și decât Gheonoaia, iar el îi înapoie capul retezat de săgeată, ce i se lipi la loc, și după trei zile plecară mai departe.
Trecând și peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră și iar se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp plin de flori, unde era mereu primăvară. Fiecare floare era deosebită și avea un miros dulce, de te îmbăta. Trăgea un vântișor care abia adia. Aici se opriră ei să se odihnească, iar calul îi zise:
– Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne, dar mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare. Și dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm și de dânsa, apoi suntem voinici. Mai înainte, de aici este palatul în care locuiește Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Aceasta este înconjurat de o pădure deasă și înaltă, unde stau fiarele cele mai sălbatice din lume. Zi și noapte ele păzesc cu strășnicie palatul și sunt foarte multe. Cu dânsele nu este chip să ne luptăm, deci ca să trecem prin pădure e peste poate. Însă noi va trebui să ne silim, dacă vom putea, să sărim pe deasupra pădurii.
După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iar. Atunci calul, ținându-și răsuflarea, zise:
– Stăpâne, strânge chinga cât poți de mult, încalecă și să te ții bine și în scări, și de coama mea.
Făt-Frumos se urcă, făcură probă, și într-un minut fură aproape de pădure.
– Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarelor pădurii și sunt adunate toate în curte. Să trecem!
– Să trecem, răspunse Făt-Frumos, și Dumnezeu să se îndure de noi!
Zburară și văzură palatul strălucind atât de tare, încât la soare te puteai uita dar la dânsul ba. Trecură pe deasupra pădurii și, tocmai când erau să se lase în jos spre scara palatului, Făt-Frumos atinse cu piciorul vârful unui copac și, deodată, toată pădurea se puse în mișcare. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; și de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci așa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădeau negreșit.
Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea, căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Stăpâna era o zână înaltă, subțirică și frumoasă nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dar ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
– Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauți pe aici?
– Căutăm, zise el, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
– Dacă asta căutați, aici este.
Atunci Făt-Frumos descălecă și intră în palat. Acolo găsi încă două femei, surorile cele mai mari. El începu să mulțumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie, iar ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută și numai în vase de aur. Calului îi dădură drumul să pască pe unde va voi dânsul, câci îi făcuseră deja cunoscuți tuturor lighioanelor, de puteau umbla în tihnă prin pădure.
Femeile îl rugară să locuiască de aici înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse șezând tot singure, iar el primi cu bucurie, căci tocmai asta și căutase.
Încet, încet, se deprinseră unii cu alții, el își spuse istoria și ce păți până să ajungă la dânsele, iar nu după multă vreme se și însoți cu fata cea mai mică. La însoțirea lor, stăpânele casei îi dădură voie să meargă prin toate locurile din jur, pe unde își dorea el, numai pe o vale, pe care i-o și arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de dânsul. Și-i și spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.
Făt-Frumos petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca atunci când venise acolo. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palatul aurit, trăia în pace și în liniște cu soția și cumnatele sale, se bucura de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului, ca un fericit. Ieșea adesea la vânătoare, dar, într-o zi, se luă după un iepure, dădu o săgeată, dădu două și nu-l nimeri. Supărat, alergă după el și dădu și cu a treia săgeată, cu care îl nimeri. Însă, în învălmășeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând iepurele, se întorcea acasă. Când, ce să vezi dumneata? Deodată, îl apucă un dor greu de părinți. Nu cuteză să le spună asta femeilor măiestre, dar ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul.
– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
– Am trecut, dragele mele, fără să fi dorit să fac asemenea neghiobie. Și acum mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei, dar nici pe voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi și n-am să mă plâng de vreo mâhnire. Mă voi duce să-mi mai văd o dată părinții și apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
– Nu ne părăsi, iubitule! Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani, și chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce! Rămâi cu noi, căci ne șoptește gândul că vei pieri.
Dar toate rugăciunile celor trei femei, precum și ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul, care-l usca pe de-a-ntregul. În cele de pe urmă, calul îi zise:
– Dacă nu vrei să mă asculți, stăpâne, orice ți se va întâmpla, să știi că numai tu ești de vină. Am să-ți spui o vorbă, și dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi.
– Primesc, zise el cu toată mulțumirea, spune-o!
– Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, de vei voi să rămâi măcar un ceas, să te las jos și eu să mă întorc de grabă.
– Așa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrățișară cu femeile și, după ce-și luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând, cu lacrimi în ochi. Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei, dar acolo găsiră niște orașe. Pădurile se schimbaseră în câmpii. Făt-Frumos îi întrebă pe unii și pe alții de Scorpie și de locuința ei, dar i se răspunse că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se despre asemenea fleacuri.
– Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici. Și zicea tot ce știa.
Locuitorii râdeau de el, ca de unul ce vorbește-n dodii ori visează cu ochii deschiși, iar el, supărat, pleca înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albiseră.
Ajungând la moșia Gheonoaiei, întrebă ca și la moșia Scorpiei, și primi aceleași răspunsuri. Nu se putea dumiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Și iar se supără, apoi porni cu barba albă până la brâu, simțind că îi cam tremurau picioarele, până când ajunse la împărăția tatălui său. Aici alți oameni, alte orașe, iat cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoscu. În cele mai de pe urmă, ajunse la palatul în care se născuse. Cum se dădu jos, calul îi sărută mâna și îi zise:
– Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă poftești să mergi și tu, încalecă degrabă!
– Du-te sănătos, că și eu nădăjduiesc să mă întorc curând.
Calul plecă precum săgeata de iute.
Văzând palatul dărăpănat, cu buruieni crescute printre ruine, oftă și, cu lacrimi în ochi, încercă să-și aducă aminte cât era odată de luminat acest palat și cum și-a petrecut copilăria în el. Îi dădu ocol de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i amintea de cele trecute. Văzu grajdul în care găsise calul, apoi coborî în pivniță.
Căutând într-o parte și în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-și pleoapele cu mâinile și abia umblând, nu găsi decât o ladă hodorogită, o deschise, dar nu găsi nimic în ea. Însă când ridică capacul, un glas firav îi șopti:
– Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în cutie, iar el căzu mort și îndată se și prefăcu-n țărână.
Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră povestea așa.
* * *
https://andilandi.ro/sectiuni/amintiri-dintr-o-altfel-de-copilarie/basme-si-povesti/
ILEANA SÂNZIANA
A fost odată ca niciodată un împărat mare și puternic, care îi bătuse pe toți vecinii lui, astfel că își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii, și toți împărații învinși îi erau datori să-i dea câte un fiu ca să-i slujească timp de zece ani.
La marginea împărăției lui mai trăia un alt împărat care, cât fusese tânăr, nu se lăsase doborât în luptă. Când cădea câte un pârjol asupra țării sale, el se făcea luntre și punte și-și scăpa țara de nevoie. Însă după ce ajunse la bătrânețe, se supuse și el împăratului celui mare și tare, fiindcă nu prea avu încotro. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat de a-i trimite pe unul din fiii săi, ca să-i slujească, fiindcă n-avea băieți, ci numai trei fete. Din pricina aceasta el stătea pe gânduri. Grija lui cea mare era ca să nu creadă acel împărat că el este răzbunător și lipsit de cuvânt, din care pricină să vină să-i ia împărăția, iar el și fetele lui să moară în ticăloșie, în sărăcie și rușine.
Văzând fetele că tată lor e mereu supărat, căzură și ele de gânduri. Nu știau ce voie să-i mai facă ca să-l înveselească. Însă când văzură și văzură că nimic nu-i era pe plac, fata cea mare își luă inima în dinți și-l întrebă într-o zi la masă de ce este așa de supărat:
– Oare purtarea noastră nu-ți place? îi zise ea. Sau supușii măriei tale sunt răi și arțăgoși de-ți pricinuiesc atâta mâhnire? Spune-ne și nouă, tată, cine nu-ți dă pace și-ți otrăvește bătrânețile și îți făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va putea să-ți aline oarecum mâhnirea. Căci numai tu, tată, ești mângâierea noastră, după cum prea bine știi, iar noi n-am ieșit niciodată din cuvântul tău.
– Asta așa este, nu mi-ați călcat porunca niciodată. Dar voi, dragele mele, nu puteți să-mi alinați durerea. Voi sunteți fete. Numai un băiat m-ar putea scoate din necazul în care mă aflu.
– Eu nu înțeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul mâhnirilor tale, tată? Spune-ne, că eu, iată, sunt gata să-mi dau viața pentru tine!
– Ce să puteți face voi, dragele mele?! De când sunteți pe lume, voi ați mânuit furca, acul și războiul, știți să toarceți, să coaseți, să țeseți. Numai un viteaz mă poate mântui, unul care să știe să răsucească buzduganul, să mânuiască sabia cu iscusință și să călărească ca un zmeu-paraleu.
– Oricum, tată, spune-ne și nouă, că doar nu s-o face gaură în cer dacă vom ști și noi ce te amărăște.
Dacă văzu împăratul că fetele insistă cu rugăciunile, zise:
– Iată, copilele mele de ce sunt mereu trist. Voi știți că nimeni nu s-a putut atinge de împărăția mea cât am fost tânăr, fără să se ducă rușinat de unde a venit. Acum pârdalnicele de bătrânețe mi-au secat toată puterea, brațul mi-a slăbit, nu mai poate să învârtă paloșul de să se cutremure vrăjmașul. Șoimuleanul meu, pentru care era să-mi pierd viața până l-am dobândit, a îmbătrânit și el, este un răpciugos, abia își târâie și el viața de azi pe mâine. Altădată abia mă arătam înaintea vrăjmașului și – să te ții! – îi sfârâiau călcâiele. Dar astăzi, ce să vă mai spun? Voi știți că m-am supus celui mai mare și mai tare împărat de pe fața pământului. Însă dânsul vrea ca toți vasalii împărăției lui să-i trimită câte un fiu, să-i slujească zece ani, iar eu vă am numai pe voi.
– Mă duc eu, tată, zise fata cea mare, și mă voi strădui din toate puterile să te mulțumesc.
– Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă, fata mea. Cine știe ce încurcături vei face pe acolo, de să nu le mai dea nimeni de căpătâi!
– Tot ce știu, tată, și îți făgăduiesc, este că nu te voi face de rușine.
– Dacă este așa, atunci pregătește-te și te du.
Când auzi fata că tatăl ei îi dă voie să meargă, nu mai putu de bucurie și puse iute la cale toate cele ce se cuvin pentru drum. Își alese calul cel mai de frunte din grajdurile împărătești, hainele cele mai mândre și mai bogate și merinde cât să-i ajungă un an de zile.
După ce împăratul o văzu gata de plecare, o povățui cum să se poarte, cum să facă ca să nu se dea de gol că e fată. O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz ce mergea la o slujbă așa de înaltă, apoi îi spuse cum să se ferească de bârfe, ca să nu fie urâtă de ceilalți fii de împărat. Apoi îi zise:
– Du-te cu Dumnezeu, fiica mea, și adu-ți aminte de învățăturile mele!
Fata ieși din curte ca fulgerul. N-o mai ținea pământul de bucurie, așa că într-o clipă nu se mai văzu. Și dacă nu s-ar fi oprit ceva mai încolo să-și aștepte boierii și carele cu merinde, acestea s-ar fi pierdut, fiindcă nu puteau să se țină după dânsa.
Împăratul însă îi ieși pe de altă parte înainte, mai la marginea împărăției, și așeză îndată acolo un pod de aramă, se prefăcu într-un lup și se ascunse sub pod. Când era să treacă fata, deodată ieși de sub acel pod, cu dinții rânjiți și clănțănind de te lua groaza. Se uită drept la dânsa cu niște ochi ce străluceau ca două făclii și se repezi la ea ca s-o sfâșie. Fata, ce încremenise de frică, își pierdu cumpătul și, dacă armăsarul n-ar fi făcut o săritură într-o parte, lupul și-ar fi înfipt ghearele într-însa. Așa că o luă înapoi la sănătoasa. Împăratul, care se întorsese înaintea ei, îi ieși în întâmpine și-i zise:
– Nu-ți spuneam eu, fata mea, că nu toate muștele fac miere?
– Așa e, tată, dar eu n-am știut că, ducându-mă să slujesc unui împărat, am să mă lupt și cu fiarele.
– Atunci șezi acasă de-ți vezi de fusurile și de mosoarele tale, îi zise împăratul. Și Dumnezeu să aibă milă de mine, ca să nu mă lase să mor în rușine.
Nu trecu mult și-i ceru și fata cea mijlocie să se ducă și dânsa și se legă prin jurământ că ea se va strădui din toate puterile să-și ducă la bun sfârșit misiunea.
După multe rugăminți, împăratul se înduplecă și o lăsă și pe dânsa să se ducă, dar păți și ea întocmai ca sora ei cea mare. La întoarcere, împăratul îi zise:
– Ei, fata mea, nu ți-am spus eu că nu se mănâncă tot ceea ce zboară?
– Adevărat e, tată, așa mi-ai zis, dar prea era înspăimântător acel lup. Deschisese o gură mare de să mă înfulece dintr-o dată și avea niște ochi din care parcă țâșneau săgeți ce mă săgetau în inimă!
– Atunci șezi acasă, îi spuse împăratul, de vezi de coada măturii și de zarzavaturile de la bucătărie.
Mai trecu ce mai trecu, apoi iată că într-o zi și fata cea mică îi zise tatălui ei, când ședeau la masă:
– Tată, lasă-mă și pe mine să fac o încercare.
– Surorile tale mai mari n-au putut să o scoată la capăt, așa că mă mir, fata mea, cum îți mai vine să vorbești de tine, care nu știi nici cum se mănâncă mămăliga.
Dar deși împăratul încercă în fel și chip să-i taie pofta de plecare, fu în zadar.
– Pentru dragostea ta, tată, mai zise mezina, voi face pe dracul în patru, numai să izbutesc. Însă dacă Dumnezeu îmi va sta împotrivă, mă voi întoarce iar la tine, fără să mă rușinez.
Se mai împotrivi împăratul, se mai codi, dar fata îl copleși cu rugăminți. Așa că împăratul îi spuse:
– Dacă este așa, iată îți dau și ție voie, să vedem ce procopseală ai să-mi faci. Ce-aș mai râde să te văz întorcându-te cu nasul în jos!
– Vei râde, tată, cum ai râs și de surorile mele, fără ca toate astea să le scadă cinstea.
Fata împăratului, dacă văzu că tatăl ei îi dădu voie, se gândi mai întâi pe care dintre boierii mai bătrâni să-i ia de povățuitor. Și până una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe și de calul lui. Așa că se duse la grajd ca să-și aleagă și ea un cal. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, dar de niciunul nu i se lipeau ochii, deși erau armăsarii cei mai buni din toată împărăția. În cele mai de pe urmă dădu și de calul tatălui său din tinerețe – răpciugos, bubos și costeliv. Cum îl văzu, se uită la el cu milă și parcă nu se îndura să se depărteze de dânsul.
Calul o observă și el și îi zise:
– Se vede că pentru iubirea ce i-o porți împăratului, stăpână, te uiți așa de galeș la mine. Ce pui de voinic era la vremea lui! Multe izbânzi am mai avut noi doi! Și de când am îmbătrânit, pe mine n-a mai încălecat altul. Dacă mă vezi jigărit, e pentru că n-are cine să mă hrănească așa cum o făcea el. De m-ar îngriji cineva ca să-mi priiască, în zece zile m-aș face de nu m-ai da pe zece cai în putere.
Atunci fata îi spuse:
– Și cum trebuie să te îngrijească cineva ca să-ți priiască?
– Trebuie să mă spele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce ca să-l pot roade și în fiecare zi câte o baniță de jăratec.
– Dacă aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfârșesc ce mi-am pus în gând, mai că aș face așa precum zici.
– Stăpână, zise calul, fă încercarea asta și nu-ți va părea rău.
Calul era năzdrăvan. Fata împăratului îl îngriji întocmai precum o povățuise el.
Astfel, în ziua a zecea, calul se scutură dintr-odată și se prefăcu în unul frumos, gras ca un pepene și sprinten ca o căprioară. Apoi, uitându-se vesel la fata împăratului, îi zise:
– Să-ți dea Dumnezeu noroc și izbândă, stăpâna mea, că m-ai îngrijit și m-ai făcut să mai fiu odată pe lume cum doream. Spune-mi tu care este păsul tău, apoi poruncește-mi ce anume trebuie să fac.
– Eu voi să merg la împăratul cel mare și tare, vecinul nostru, ca să-i slujesc, și-mi trebuie pe cineva care să mă povățuiască. Spune-mi pe care dintre boieri să îi aleg?
– Dacă vei merge cu mine, îi zise calul, nu-ți trebuie pe nimeni altcineva. Te voi sluji cum l-am slujit și pe tatăl tău. Numai să mă asculți.
– Dacă este așa, de azi în trei zile plecăm.
– Și chiar acum dacă poruncești, îi răspunse calul.
Fata împăratului, cum auzi aceasta, puse toate cele la cale pentru drum. Își luă niște haine curate, dar fără podoabe, merinde și bani de cheltuială, încălecă calul și, venind înaintea tatălui său, îi zise:
– Rămâi cu Dumnezeu, tată, și să te găsesc sănătos!
– Cale bună, fata mea! îi zise el. Toate ca toate, dar povețele pe care ți le-am dat să nu le uiți. Și la orice încercare mintea să-ți fie numai la Dumnezeu, de unde ne vine tot binele și tot ajutorul.
După ce se făgădui că așa va face, fata porni.
Ca și pentru celelalte fete, împăratul se dădu pe de altă parte și-i ieși înainte, așeză iarăși podul de aramă și o așteptă acolo.
Pe drum, calul îi spuse fetei că în curând îi va fi încercată bărbăția, apoi o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. Ajungând la pod, dintr-o dată se năpusti asupra ei un lup cu ochi zgâiți de-ți băga fiori în oase, cu o gură mare și cu o limbă ca de dihanie turbată, cu colții rânjiți și clănțănind de parcă nu mâncase de o lună de zile. Dar când să-și înfigă-n ea ghearele lui sfâșietoare, fata dădu pinteni calului, apoi se năpusti asupra lupului cu paloșul în mână de să-l facă mici fărâme. Și, dacă lupul nu s-ar fi dat în lături, în două îl făcea cu paloșul, căci ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în Dumnezeu, și dorea ca vrând-nevrând să împlinească slujba ce și-o luase.
Apoi, fata trecu podul mândră ca un voinic. Împăratul se minună de vitejia mezinei și, dându-se pe de altă parte, ieși mult înaintea ei, așeză acolo un pod de argint, se prefăcu într-un leu și o așteptă.
Calul însă îi spuse fetei ce o așteaptă și o învăță cum să facă să scape și de această încercare. Cum ajunse fata la podul de argint, leul îi ieși înainte cu gura căscată de să o înfulece cu cal cu tot, cu niște colți de fildeș, cu niște gheare ca secerile și cu niște răcnete de se cutremurau codrii și vuiau câmpiile la auzul lor. Numai uitându-se cineva la capul lui cât banița și la coama aia ce îi stătea zbârlită, ar fi înghețat de frică. Însă fata împăratului, încurajată de cal, se năpusti într-însul cu sabia în mână. Dacă leul n-ar fi fugit sub pod, în patru l-ar fi făcut.
Atunci trecu podul, mulțumind lui Dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta.
Fata împăratului, care nu ieșise din casă de când o făcuse maică-sa, se miră văzând frumusețile câmpului. Într-un loc îi venea să descalece ca să adune câte un mănunchi de flori din mulțimea aceea ce acoperea văile și dealurile, flori nemaivăzute, mai încolo îi venea să stea la umbra vreunui copac înalt și stufos, în care mii de păsări cântau fel de fel de cântece, așa de duioase, de erau în stare să te adoarmă. Și în alt loc îi venea să se îndrepte spre vreun șipot de apă limpede ca lacrima ce izvora din câte un colț de piatră din coastele dealurilor. Susurul acelor izvoare o îndemna să privească galeș spre ele și-i plăcea să le vadă curgerea șerpuitoare ce aluneca pe pământ, împrejmuită de mulțimea de flori de primăvară. Însă calul o povățui să-și cate de drum. El îi spuse că voinicii se uită după flori doar după ce duc treburile la bun sfârșit. Și-i mai zise că are să mai dea de o cursă pe care io întindea tatăl ei. Apoi o învăță cum să facă să iasă și de această dată biruitoare.
Fata făcu precum o povățui calul, fiindcă văzuse deja că o sfătuia mereu doar de bine, așa că nu i se abătea din cuvânt.
Împăratul, ca și în alte dăți, se dădu pe de altă parte și-i ieși înainte, așeză un pod de aur acolo, se prefăcu într-un balaur mare cu douăsprezece capete și se ascunse sub acel pod.
Când fata trecu pe acolo, balaurul îi ieși înainte plesnind din coadă. Din gurile lui ieșea văpăi de foc, iar limbile îi jucau ca niște săgeți arzătoare. De cum îl văzu cât e de înfricoșător, pe fată o apucară niște răcori cumplite și i se făcu părul măciucă de frică. Însă calul, simțind că fata se pierde cu firea, o îmbărbătă iar și-i aduse aminte ce o învățase să facă. Așa că, după ce mai prinse curaj, fata strânse frâul calului cu mâna stângă, îi dădu pinteni și, cu paloșul în mâna dreapta, se năpusti asupra acelui balaur.
Un ceas ținu lupta. Calul o povățuia cum să lupte ca să-i reteze măcar un cap, dar vrăjmașul se păzea și el destul de bine. În cele din urmă, izbuti fata să-l rănească pe balaur. Atunci, dându-se el de trei ori peste cap, se transformă înapoi în om.
Fetei nu-i veni să-și creadă ochilor când își văzu tatăl înaintea ei, iar el, luând-o în brațe și sărutând-o pe frunte, îi zise:
– Văd că tu ești voinică, fata mea! Și înțeleaptă, pentru că ți-ai luat calul ăsta, căci fără dânsul te-ai fi întors și tu ca și surorile tale. Am nădejde că-ți vei isprăvi cu bine misiunea. Numai adu-ți aminte de povețele mele și să nu ieși din cuvântul calului pe care ți l-ai ales. Să ne vedem sănătoși!
– Să te auză Dumnezeu, tată! îi răspunse fata. Și să te găsesc sănătos!
Apoi, sărutând mâna tatălui său, se despărțiră.
După ce merse cale lungă, fata ajunse la niște munți mari și înalți. Între munți întâlni doi zmei ce se luptau de nouă ani și nu puteau să se învingă unul pe altul. Lupta era pe viață și pe moarte. Astfel că, de îndată ce o văzură zmeii, crezând că este un voinic, unul dintre ei îi zise:
– Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de-l taie pe dușmanul meu, că poate ți-oi fi și eu vreodată de folos!
Iar celălalt îi zise și el:
– Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de mă scapă de vrăjmaș, și-ți voi da un cal fără splină, care se numește Galben-de-soare.
Fata îl întrebă pe cal pe care dintre cei doi să-l scape, iar acesta o povățui să-l ajute pe zmeul ce făgăduise să i-l dea pe Galben-de-soare, căci e un cal mai harnic decât dânsul, fiindu-i frate mai tânăr. Atunci, fata se repezi la zmeul rival, agitându-și paloșul, și-l tăie în două dintr-o lovitură!
Zmeul învingător, văzându-se scăpat, își îmbrățișă mântuitorul și-i mulțumi, apoi merseră acasă la dânsul ca să i-l dea pe Galben-de-soare, după cum fusese înțelegerea. Muma zmeului nu mai putea de bucurie când își văzu fiul teafăr și nu mai știa ce să facă ca să-i mulțumească lui Făt-Frumos că-i scăpase odorul de la moarte.
Fata împăratului își dorea doar să se odihească după osteneala drumului pe care-l făcuse, așa că îi dădură o cămară și o lăsară singură. Ea, prefăcându-se că vrea să se îngrijească de cal, îl întrebă dacă are să i se întâmple ceva, iar calul îi spuse ce are de făcut.
Muma zmeului pricepu că aici se joacă vreo drăcie și îi spuse fiului său că voinicul ce-l scăpase de primejdie trebuie să fie fată și că o asemenea fată vitează ar fi numai bună de soție. Zmeul însă n-o crezu, fiindcă nu se putea ca o mână femeiască să răsucească paloșul așa de bine cum o făcea Făt-Frumos. Atunci muma zmeului îi zise că are să o încerce. Pentru aceasta puse seara la capul fiecăruia din ei câte un mănunchi de flori – la care se vor veșteji florile, acela este bărbat, iar la care vor rămânea verzi, este femeie.
Fata împăratului, după povața calului, se trezi în zori, când somnul era mai dulce, intră pâș-pâș în odaia zmeului și făcu schimbul. Puse mănunchiul ei de flori la capul patului lui și i-l luă pe al lui, punându-l la căpătâiul patului ei, apoi se culcă la loc și dormi dusă.
Dimineața, cum se sculă zmeoaica, se duse într-un suflet la fiul ei și văzu florile veștede. După ce se sculă și fata împăratului, merse și la dânsa și, deși văzu că și ale ei se veștejiseră, tot nu crezu că este voinic. Zmeoaica îi zise fiului ei că nu se putea să fie bărbat, pentru că vorba îi curgea din gură ca mierea, măcar că se ascundea sub haine voinicești. Apoi hotărâră să mai facă o încercare.
După ce-și dădură ziua bună, după obicei, zmeul o luă pe fată și merseră în grădină. Aci, zmeul îi arătă florile pe care le avea și o îmbie și pe dânsa să le miroasă. Însă fata împăratului își aminti de povețele calului și, înțelegând viclenia zmeului, îl întrebă, cam răstit, de ce l-a adus în grădină de dimineață ca pe o femeie să-i laude florile, când ar fi trebuit să meargă la grajduri ca să vadă cum sunt îngrijiți caii.
Auzind acestea, zmeul îi spuse maică-sii, dar ei nici acum nu-i venea să creadă că oaspetele lor ar fi băiat. În cele mai din urmă, zmeoaica vru să mai facă o încercare. Își povățui băiatul să-l ducă pe Făt-Frumos în odaia armelor, să-l îmbie să-și aleagă ceva de acolo și, de va alege vreo armă din cele împodobite cu nestemate, vor ști de bună-seamă că aveau de-a face cu o fată.
După prânz, zmeul îl duse pe Făt-Frumos în odaia armelor. Aci erau rânduite cu meșteșug tot felul de arme: unele împodobite cu nestemate, altele fără podoabe. Fata împăratului, după ce se uită la toate armele, își alese o sabie cam ruginită, dar cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. Apoi le spuse zmeului și mumei sale că a doua zi vrea să plece.
Când auzi muma zmeului ce fel de armă își alesese Făt-Frumos, se dădu de ceasul morții că nu putea dovedi adevărul și îi spuse fiului ei că, deși pare că băiat după apucături, e sigur fată și încă una dintre cele mai prefăcute.
Însă, dacă văzură că n-aveau încotro, zmeii și Făt-Frumos merseră la grajd și i-l încredințară pe Galben-de-soare. Și după ce-și luară rămas bun, fata împăratului își cătă de drum.
Atunci calul zise fetei:
– Stăpână, până acum m-ai ascultat și toate ți-au mers bine. Ascultă-mă și de astă dată și nu vei greși. Eu sunt bătrân și mi-e să nu poticnesc de aici înainte. Ia-l pe fratele meu, Galben-de-soare, și călătorește mai departe cu el. Încrede-te în el cum te-ai încrezut în mine și nu te vei căi. El este mai tânăr decât mine, mai sprinten și te va învăța ca și mine ce să faci la vreme de răscruce.
– Este drept că am izbutit ori de câte ori te-am ascultat. Și dacă n-aș ști cât ai fost de credincios tatălui meu, de astă dată nu te-aș asculta, dar mă voi încrede în fratele tău.
– Încrede-te, stăpână, zise și Galben-de-soare, căci voi fi mândru să încalece pe mine o vitează ca tine. Și mă voi sili să nu simți lipsa fratelui meu, fiindcă vreau să-l scutesc și pe dânsul, sărmanul, că e bătrân, de primejdiile călătoriei pe care vrei s-o faci. Căci trebuie să știi că multe primejdii ai să întâlnești. Dar cu vrerea lui Dumnezeu, și de mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești.
Fata împăratului încălecă așadar pe Galben-de-soare și se despărți de calul ei, lăcrimând. Merseră, merseră, cale lungă, depărtată, până când fata împăratului zări o cosiță de aur. Opri calul și-l întrebă dacă este bine să o ia, ori s-o lase locului, iar calul îi răspunse:
– De o vei lua, te vei căi, de nu o vei lua, te vei căi iarăși, dar mai bine s-o iei.
Fata o luă, o băgă în sân și plecă mai departe până ajunse la împăratul cel mare și tare.
Ceilalți fii de împărați care slujeau acolo îi ieșiră înainte și o întâmpinară, apoi nu se mai puteau dezlipi de dânsa, căci și vorba, dar și fața îi erau cu lipici.
A doua zi se înfățișă la împăratul cel mare și spuse pentru ce a venit. Împăratul nu mai putu de bucurie că-i sosise așa un voinic chipeș, care vorbea cu înțelepciune și supunere. Văzând împăratul un tânăr așa de cu minte, prinse drag de el și-l luă pe lângă dânsul.
Din păcate, fata de împărat nu se putu împrieteni cu toți fiii de împărați, fiindcă cei mai mulți erau năzuroși, leneși și deșucheați. Unde mai pui că aceștia prinseseră pizmă pe dânsa pentru că era favorita împăratului și îi cam purtau sâmbetele.
Într-una din zile ceilalți fii de împărați îi spuseră împăratului că fiul împăratului venit de curând s-ar fi lăudat unei slugi că știe unde este Ileana Sânziana, cea cu cosița de aur, ce câmpul înverzește și florile-nflorește, și că are cosița ei. Cum auzi împăratul asta, porunci să fie adus voinicul și îi zise:
– Tu ai știut de Ileana Sânziana și mie nu mi-ai spus nimic, măcar că ți-am arătat dragoste și te-am cinstit mai mult decât pe toți ceilalți la un loc?
Apoi, după ce ceru și văzu cosița de păr, zise iar:
– Poruncă: ai să-mi aduci stăpâna acestei cosițe, că de nu, unde-ți stau tălpile îți va sta și capul!
Biata fată de împărat încercă să zică și ea ceva, dar împăratul îi tăie vorba. Apoi ea se duse la grajduri și îi povesti calului toate cele ce i se întâmplară. Și calul o sfătui așa:
– Nu te speria, stăpână! îi zise el. Astă-noapte chiar frate-meu mi-a adus vorbă că pe stăpâna cosiței a furat-o un zmeu. Mi-a zis că ea nu vrea nici în ruptul capului să-l iubească până nu-i va aduce herghelia ei de iepe și că zmeul își bate capul cum să-i împlinească dorința. Ileana Sîmziana este acum în smârcurile mărilor, deci du-te degrabă la împărat să spunei să-ți dea douăzeci de corăbii și pune într-însele numai marfă de soi.
Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori, și se duse direct la împărat și îi ceru ce o sfătuise calul. Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă, apoi fata și Galben-de-soare plecară. Nici vânturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă și, după o călătorie de câteva săptămâni, ajunseră la smârcurile mărilor. Acolo ancorară. Plimbându-se pe țărm, fata găsi niște conduri bătuți în nestemate și îi luă. Apoi, nu dură mult și zăriră niște palate care se învârteau după soare și o luară într-acolo. Căci acolo se afla Ileana Sânziana, păzită cu strășnicie de roabe.
Când roabele văzură condurii, li se cam scurseră ochii după dânșii, iar fata împăratului le spuse că este un neguțător care a rătăcit drumul pe mare.
Roabele îi spuseră doamnei lor cele ce văzuseră, iar ea, de cum îi zărise de pe fereastră pe neguțătorul, începu să-i ticăie inima, fără să știe de ce. După ce ascultă cele spuse de roabe, se duse la neguțător, care aștepta la poartă, ca să vadă și ea condurii. Și când auzi că acesta are în corabie marfă și mai scumpă, și mai frumoasă, se înduplecă să meargă s-o vadă.
Însă, odată ajunsă pe corabie, tot cercetând mărfurile, nu băgă de seamă că lopătarii depărtaseră corabia de uscat. Când se pomeni în mijlocul mării, Ileana Sânziana se prefăcu că-i pare rău și îl certă pe neguțător că o înșelase, dar în sinea ei se bucură că o scăpase de zmeu.
Ajunseră cu bine la țărm, când – ce să vezi? Drăcoaica de muma zmeului, cum auzi de la roabe că pe Ileana Sânziana o furase un neguțător și fugea cu dânsa pe corabia lui, se luă după dânșii ca o leoaică, cu o falcă în cer și cu una în pământ, aruncând flăcări din gură ca dintr-un cuptor.
Fata împăratului îl întrebă pe Galben-de-soare ce să facă, că o arde văpaia ce iese din gura zmeoaicei, iar Galben-de-soare îi răspunse:
– Bagă mâna în urechea mea stângă, de scoate gresia ce este acolo, și arunc-o în urma noastră!
Și fata împăratului îl ascultă, iar în urma lor se înălță deodată un munte de piatră care atingea cerul.
Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărându-se din colț în colț, dar fata de împărat căută în urechea dreaptă a calului și aruncă în urma lor o perie. Și de îndată apăru o pădure mare și deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui de fiară.
Însă muma zmeului roase copacii, se agăță de ramuri, sări din vârf în vârf, se strecură, și într-o clipită fu iar după dânșii, alergând ca un vârtej! Dacă văzură că zmeoaica e tot pe urmele lor, fata împăratului își întrebă iar calul ce să facă, iar acesta îi zise să ia inelul de logodnă ce se află pe degetul Ileanei și să-l arunce în urmă. Cum aruncă inelul, acesta se prefăcu într- zid de cremene, înalt până la cer.
Muma zmeului, văzând că nu-l poate nici urca, nici roade din temelii, de ciudă ce i se făcuse, plesni fierea în ea și muri. Apoi, neguțătorul băgă degetul în gaura inelului, după cum îl învățase Galben-de-soare, iar zidul pieri ca și cum n-ar fi fost, dar inelul îi rămase pe deget. Și porniră mai departe și merseră, și merseră, până când ajunseră la curtea împărătească.
Ajungând, se înfățișă împăratului, iar acesta o primi cu mare cinste pe Ileana Sânziana, de care se și îndrăgosti de cum o văzu. Dar Ileana Sânziana era tare tristă pentru că n-avea noroc. Cum de se întâmpla, zicea ea, să ajungă mereu pe mâinile unora și altora, pe care nu putea să-i vadă de urâți ce-i erau? Inima și ochii ei erau tot la Fătul-Frumos care o scăpase din mâna zmeului.
Când însă o sili împăratul să se cunune cu el, ea îi zise:
– Luminate împărate, să-ți stăpânești împărăția cu norocire, dar eu nu mă pot mărita până nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot.
Auzind asta, împăratul o chemă îndată pe fata de împărat și-i zise:
– Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe a iubitei mele, cu armăsarul ei cu tot, că de nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul!
Și calul o sfătui:
– Du-te de caută nouă piei de bivol, ca să le așezi bine pe mine. Nu te teme, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei scoate la capăt slujba cu care te-a împovărat împăratul. Însă trebuie să știi că amar are să-i fie și lui, la urma urmelor, pentru faptele sale.
Fata împăratului făcu precum îi zisese calul și porniră amândoi. După o cale lungă și grea, ajunseră pe tărâmul unde pășteau iepele. Acolo se întâlni cu zmeul care o furase pe Ileana Sânziana, rătăcind ca un bezmetic și neștiind cum să facă ca să prindă herghelia, pe care tot ea îl trimisese să i-o aducă. Fata spuse că Ileana nu mai este a lui, așa că se luară la luptă. Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului. Astfel, după ce se luptară de credeai că se va scufunda pământul sub ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, dar aduse paloșul pieziș și-i reteză capul. Apoi, lăsându-i stârvul ciorilor și coțofenelor, se duseră până în locul unde se afla herghelia.
Atunci, calul o povățui pe fată să se urce într-un pom din apropiere și să le privească lupta. După ce Galben-de-soare necheză de trei ori, toată herghelia de iepe se adună împrejurul lui. Apoi, deodată, se arătă și armăsarul iepelor, plin de spune și sforăind de mânie. Și se încinse o luptă de să te ferească Dumnezeu! Când se da armăsarul la Galben-de-soare, mușca din pieile de bivol; iar când se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. Și uite așa se bătură, și se bătură până ce armăsarul fu biruit. Atunci, fata se dădu jos din pom, încălecă, luă herghelia o porniră de unde veniseră.
După ce băgă herghelia în curtea împăratului, se duse de-l înștiință. Atunci ieși Ileana și le chemă pe nume. Armăsarul, cum îi auzi glasul, îndată se scutură și se făcu ca la început, fără răni pe el.
Ileana Sânziana îi zise împăratului să pună pe cineva să-i mulgă iepele, ca să se îmbăieze amândoi. Dar cine putea să se apropie de ele? Că azvârleau din copite de zvânta unde loveau. Așa că împăratul îi porunci iar fetei de împărat să le mulgă ea. Și fata împăratului, cu inima zdrobită de mâhnire și obidă că tot pe dânsa o punea să facă lucrurile cele mai grele, se rugă bunului Dumnezeu, cu credință, ca să o ajute să sfârșească cu bine și slujba aceasta. Și unde începu o ploaie de părea că toarnă cu găleata, și îndată ajunse apa până la genunchii iepelor. Apoi veni un îngheț de acestea nu se mai putură mișca din loc.
Văzând minunea aceasta, fata împăratului mai întâi îi mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul primit, apoi se puse de mulse iepele.
Între timp, împăratul se topea de dragoste pentru Ileana Sânziana și se uita la dânsa ca la un cireș copt, dar ea nici nu-l băga în seamă, ci tot da, zi după zi, cu fel de fel de vorbe, numai să scape de cununia cu el. În cele de pe urmă, îi zise:
– Văd, luminate împărate, că tot ce am cerut mi s-a împlinit. Un lucru îmi mai trebuie. Vreau să-mi aduci vasul de botez ce se păstrează într-o bisericuță de peste apa Iordanului. Apoi ne vom cununa.
Cum auzi împăratul una ca aceasta, o chemă iar pe fata împăratului și-i porunci să facă ce o face și ă-i aducă ceea ce poruncise Ileana Sânziana.
Fata de împărat cum auzi, se duse la Galben-de-soare, iar el o povățui astfel:
– Aceasta este cea din urmă și mai grea încercare prin care va mai trebui sămai treci. Dar să ai nădejde în Dumnezeu, stăpână, căci și împăratului îi va suna în curând ceasul cel de pe urmă.
Se gătiră și plecară. Calul știa de toate acestea, de bună seamă, doar nu era el năzdrăvan de florile mărului. Așa că-i zise fetei de împărat:
– Acel vas cu botez se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe și-l păzesc niște călugărițe. Ele nu dorm nici ziua, nici noaptea. Din când în când însă, un pustnic vine pe la ele de le povățuiește întru cele sfinte, și atunci rămâne numai una de pândă. Dacă am putea nimeri la vremea aceea, ar fi tare bine. Dacă nu, cine știe cât mai avem de așteptat, căci altfel nu e chip să luăm vasul.
Se duseră deci, trecură apa Iordanului și ajunseră la acea bisericuță. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul și chemase toate călugărițele la ascultare. Numai una rămăsese de strajă. Și aceasta, obosită fiind de șederea îndelungată, începu să picotească. Ca să nu se întâmple însă cine știe ce, ea ședea pe pragul ușii, cu gândul că așa nu va putea trece nimeni de ea fără ca ea să nu simtă.
Galben-de-soare o povățui pe fata de împărat cum să față să pună mâna pe vasul de botez. Fata se strecură pe lângă zid și, pâș-pâș, în vârful degetelor, apoi până la ușă. Aici sări ca o pisică peste prag, fără să atingă călugărița, puse mâna pe vas, și țuști înapoi, pe unde venise. Apoi încălecă pe cal și pe aici ți-e drumul!
Călugărița însă o simți, ca prin vis, și sări în picioare. Și văzând ea că lipsește vasul, începu a boci de ți se rupea inima de milă. Îndată se adunară și călugărițele, iar pustnicul, când văzu că s-au spălat pe mâini de vasul de botez, privi spre fata de împărat cum zbura pe Galben-de-soare, îngenunche, își rădicând mâinile spre cer și o blestemă,, zicând:
– Doamne sfinte, fă ca nelegiuitul care a cutezat să pună mâna lui pângărită pe sfântul vas de botez să se prefacă în femeie, de este bărbat ori de este femeie, să devină bărbat!
Și îndată rugăciunea pustnicului fu îndeplinită: fata împăratului se prefăcu într-un flăcău chipeș.
Cum ajunse la împăratul, se miră și nu prea știa ce să creadă, căci băgă de seamă că se schimbase. Apoi îi dădu vasul împăratului, zicând:
– Mărite împărate, ți-am făcu slujbele cu care m-ai însărcinat. Socotesc că acum am sfârșit. Fii fericit și domnește cu pace!
– Sunt mulțumit de munca ta, îi răspunse împăratul și să știi că după moartea mea tu ai să te urci pe scaunul împărăției mele, fiindcă eu n-am moștenitor până acum. Și dacă Dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mâna lui dreaptă.
Toți sfetnicii și fiii de împărat erau de față când a rostit împăratul vorbele acestea.
Ileana crezuse că însuși împăratul se va duce să-i aducă vasul cu botez, fiindcă el putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toți se supuneau poruncii lui. Însă, auzind toate cele înșirate de împărat, se hotărî să se răzbune pe el, pentru că-l trimisese pe Făt-Frumos în misiuni ce puteau să-l răpună.
Așa că porunci slugilor să încălzească baia se îmbăiară împreună în laptele iepelor ei. Dar, după ce intrară în baie, mai porunci să-i fie adus armăsarul ca să sufle aer răcoros. Acesta însă sufla cu o nară răcoare spre dânsa, iar cu altă nară aer fierbinte înspre împărat, astfel încât acesta muri pe loc.
După acestea, Ileana Sânziana îi zise lui Făt-Frumos:
– Tu m-ai adus aici, tu mi-ai adus herghelia, tu l-ai omorât pe zmeul care mă furase, tu mi-ai adus vasul de botez, tu să-mi fii bărbat!
– Eu te voi lua, dacă tu mă alegi, răspunse Făt-Frumos; dar să știi că în casa noastră vreau să cânte cocoșul, nu găina.
Se învoiră și intrară în baie. Ileana chemă armăsarul ei ca să încropească laptele în care se vor îmbăia. Chemă și împăratul cel nou pe Galben-de-soare. Și astfel amândoi caii se întreceau care mai de care să facă baia mai plăcută. După ce s-au îmbăiat, a doua zi s-au și cununat. Apoi s-au urcat în scaunul împărăției. Trei săptămâni ținură veseliile, și toată lumea se bucura că le-a dat Dumnezeu un împărat așa de viteaz, care făcuse atâtea isprăvi.
Eram și eu pe acolo și căscam gura la toate serbările, căci nici pomeneală nu era să fiu și eu poftit, și apoi se știe că nepoftitul scaun n-are. Așa că încălecai pe o șa și v-o spusei dumneavoastră așa.
* * *
Un basm cules de Petre Ispirescu și re-editat pentru andilandi.ro.
https://andilandi.ro/amintiri-dintr-o-altfel-de-copilarie/
Printul fermecat
La o mica departare de palatul imparatesc se intindea o padure adanca si intunecoasa, iar in padure, la umbra unui tei batran, se putea vedea o fantana. in zilele cu prea mare zaduf, cea mai mica dintre fetele imparatului se ducea in padure si se aseza pe ghizdurile fantanii racoroase. Statea asa fara sa faca nimic si cand o prindea uratul scotea dintr-un buzunar o minge de aur; o arunca in sus, o prindea din zbor in causul palmelor si-apoi o arunca iar. asta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.
S-a intamplat insa odata ca mingea sa-i scape din palme si cazand pe pamant sa se duca de-a rostogolul de-a dreptul in fantana. Fata de imparat o urmari cu privirea, dar mingea pieri de parca n-ar fi fost si fantana era tare adanca, atat de adanca, de nu-i putea zari fundul! Se porni atunci domnita pe plans si planse in hohote, neputand in nici un chip sa-si ostoiasca amaraciunea. si cum se jelea ea, numai ce aude ca-i striga cineva din apropiere:
- Ce ti s-a intamplat, domnita, de ce te bocesti asa? Plangi ca s-ar muia si pietrele de mila ta!
Fata cata in jur, sa afle cine anume ii vorbeste, si vazu un broscoi ce taman atunci scosese din apa capul lataret si buburos si privea la ea cu niste ochi cat cepele!
- Ah, tu erai, mos Balacila! se mira ea. Iaca, plang ca mi-a cazut mingea de aur in fantana.
- sterge-ti lacrimile si nu mai plange, o mangaie broscoiul, ca-mi sta in putinta sa te ajut. Dar vorba e: ce-mi dai tu daca-ti aduc din apa jucaria?
- Orice doresti, dragul meu broscoi; rochiile mele, pietrele nestemate, margaritarele, chiar si coroana de aur, pe care o port pe cap, de-o poftesti cumva!
Broscoiul o asculta pe ganduri, apoi grai:
- Nu-mi trebuie nici rochiile, nici margaritarele, nici pietrele nestemate, nici coroana ta de aur, dar daca ai incepe sa ma iubesti, daca ai ingadui sa-ti fiu prieten si tovaras de joaca, sa stau langa tine, la masuta ta, sa mananc din talerul tau de aur, sa beau din cupa ta si sa dorm in patuceanul tau, daca-mi fagaduiesti toate astea, acu' ma cobor in fantana si-ti aduc mingea.
- iti fagaduiesc, iti fagaduiesc tot ce vrei, numai sa-mi aduci mingea!
Dar in aceeasi vreme, fata isi zicea in sinea ei: "Ce tot indruga nerodul asta de broscoi! Ca doar i-e sortit sa se balaceasca in apa cu cei de-o fiinta cu el si sa oracaie intr-una; cum poate unul ca el sa lege prietenie cu oamenii?!"
Cum o auzi pe domnita fagaduindu-i tot ce dorea, broscoiul se dadu afund in fantana si, cat ai bate din palme, iesi iar deasupra apei, cu mingea de aur in gura, si-o zvarli in iarba. Fata de imparat sa sara in sus de bucurie, nu altceva, cand isi revazu jucaria ei draga. O ridica si, fara sai spuna broscoiului un singur cuvant, o lua la fuga.
- Stai, stai, nu fugi! striga in urma ei broscoiul. Ia-ma si pe mine, ca nu pot s-alerg atat de repede!
Dar in zadar oracaia broscoiul cat il tineau puterile, ca fata de imparat nu se sinchisea de el si, cu cat se apropia mai mult de casa, cu atat fugea mai tare. isi uitase cu desavarsire de bietul mos Balacila, iar acesta, neavand incotro, se inapoie si se lasa din nou sa cada in fundul fantanii.
A doua zi, domnita nici nu apucase bine sa se aseze la masa impreuna cu imparatul si cu toti curtenii si nici nu incepuse sa ia o bucatura din talerul ei de aur, ca si auzi deodata niste pasi, lipaind afara, pe scara de marmura... si pasii faceau: "plici-pleosc, plici-pleosc!" Asculta ea un rastimp si numai ce se pomeni c-o bataie in usa si deslusi un glas strigand:
- Fata de imparat, tu cea mai mica dintre domnite, vino de-mi deschide usa!
Domnita alerga intr-un suflet la usa sa vada cine era si, cand o intredeschise, se si trezi cu broscoiul in fata ei. Tranti repede usa si, luand-o la fuga inapoi, se aseza din nou la masa, tremurand toata de spaima. imparatul baga de seama ca fetei ii batea tare inima, mai-mai sa-i sparga cosul pieptului, si-o intreba:
- De ce te-ai ingrozit asa, copila draga? Au nu cumva ai zarit la usa un zmeu, care a venit sa te rapeasca?
- Da' de unde, tata, n-am vazut nici un zmeu, raspunse fata, cu sila in glas. La usa e un broscoi buburos!
- Un broscoi? si ce vrea broscoiul asta de la tine?
- Nu indraznesc, tata, a-ti spune cum a fost! Ieri, pe cand ma jucam langa fantana din padure, mia cazut mingea de aur in apa. si fiindca plangeam dupa ea de nu mai puteam, a iesit din fantana un broscoi si pocitania asta, cum a facut, cum n-a facut, mi-a scos mingea tocmai de la fund. Iar mai inainte imi ceruse sa-i fagaduiesc ca daca mi-o aduce mingea o sa legam prietenie si o sa fim tovarasi de joaca. Atata m-a batut la cap, ca i-am fagaduit, ce era sa fac! Dar nu mi-a trecut nici o clipa prin minte ca broscoiul si-ar putea face veacul si altundeva decat in apa! si-acum sta protap afara si tine mortis sa vina la mine!
in timpul asta, broscoiul batea cu inversunare la usa si striga:
- Hai, deschide usa,Auzind acestea, imparatul grai:
- Fata de-mparat!
- Ai uitat cuvantul
- Care mi l-ai dat
- Ieri, cand la fantana
- Mi te-am ajutat?
- Hai, deschide usa, fata de-mparat!
- Acu', dac-ai apucat sa fagaduiesti, tine-ti fagaduiala. Du-te de-i deschide!
Fata se duse sa-i deschida usa si broscoiul sari pe data pragul in sala imparateasca; si se tinu scai dupa domnita pana ce ajunse in dreapta scaunului ei. Acolo se opri si, cand fata dadu sa se-aseze, glasul broscoiului se-auzi poruncitor:
- Da' pe mine cui ma lasi? Ia-ma langa tine!
Se codi ea ce se codi, se facu a nu fi auzit, dar imparatul ii porunci sa indeplineasca voia broscoiului. Cum se vazu broscoiul pe scaun, gata ceru sa-l urce si pe masa... si dintr-o saritura se pofti singur intre blide. si ceru de-acolo:
- Ia trage talerul mai aproape, sa mancam amandoi din el!
Biata copila se vazu silita sa faca asa cum ii poruncea broscoiul, cu toate ca ii era scarba si n-avea nici o tragere de inima. Broscoiul manca cu mare pofta, dar fetei de imparat i se opreau bucaturile in gat si nu se atinse aproape de nimic. La urma, broscoiul zise:
- M-am ospatat cum se cuvine, dar ma simt ostenit, rau. Du-ma in odaita ta si vezi de infasa patuceanul cu asternuturi de matase, ca sa ne culcam.
Domnita incepu sa planga: tare se mai temea de broscoi! De frica si de sila, nu-i venea nici sa-l atinga, c-avea o piele umeda si rece ca gheata...
si gand te gandesti ca de-aici inainte trebuia sa doarma cu el in patuceanul ei curat si frumos... Parca ar fi vrut sa se impotriveasca, dar imparatul se manie si-i spuse:
- Cand te-ai aflat la ananghie, ti-a placut sa te bucuri de ajutorul broscoiului! Iar acum crezi ca se cade sa-l dispretuiesti, nu-i asa?! Nu-ti mai face placere tovarasia lui!
Nemaiavand incotro, domnita apuca broscoiul cu doua degete si, ducandu-l cu ea sus, il zvarli intr-un ungher al iatacului. Dar cand dadu sa se intinda si ea in pat, broscoiul topai pana aproape de marginea patului si-i striga de-acolo:
- N-ai auzit ca-s ostenit rau? Vreau sa dorm si eu la fel de bine ca si tine; ia-ma sus in pat ca, de nu, te spun imparatului!
Domnita se facu foc si para cand il auzi cum o ameninta; il ridica de jos, de unde se otara la ea, si, izbindu-l cu toata puterea de perete, striga:
- Na ce ti-a trebuit, broscoi buburos! Acu' ai si tu liniste, am si eu...
si ce sa vezi? De indata ce cazu jos, broscoiul se prefacu intr-un fecior de imparat, ca ti-era mai mare dragul sa te uiti la el: chipes la infatisare, cu privirea ochilor blanda si c-un farmec in ei cum nu se mai poate...
imparatul isi dadu cu mare bucurie incuviintarea ca tanarul crai s-o ia de nevasta pe fiica-sa. Iar acesta ii povesti domnitei cum fusese blestemat de o vrajitoare rea sa se prefaca in broasca si ca nimanui, in afara de dansa, nu i-ar fi stat in putinta sa-l scape de sub povara cea grea a blestemului.
Apoi luara hotararea ca a doua zi sa porneasca impreuna spre imparatia feciorului de imparat. Mai povestira ei ce mai povestira si-apoi se culcara. Cand se trezira din somn, in revarsatul zorilor, bagara de seama ca la poarta ii astepta o caleasca trasa de opt cai albi, impodobiti cu panase albe de struti si avand hamuri cu totul si cu totul de aur. Iar in spatele calestii sedea Heinrich, sluga credincioasa a feciorului de imparat. intr-atat se intristase sluga asta credincioasa ca stapanul sau fusese prefacut in broasca, incat umblase nauc catava vreme si de teama ca nu cumva sa-i plesneasca inima de durere si-o stransese in cercuri de fier.
Caleasca astepta la scara palatului sa-i duca pe tanarul crai si pe aleasa inimii lui in imparatia parinteasca. Heinrich cel credincios, care pregatise totul dupa cum cerea cuviinta, ii ajuta pe amandoi sa urce in caleasca, iar dupa aceea se sui si el in locul din spate. si inima-i tresalta de bucurie ca-i fusese dat sa-si revada stapanul. Mersera ei o bucata buna de drum si numai ce auzi feciorul de imparat o trosnitura inapoia lui de parca s-ar fi rupt ceva. si cum nu-si putu da seama ce poate fi, ii striga slujitorului sau:
- Heinrich, auzi trosnitura?Iar Heinrich se grabi sa raspunda:
- Nu cumva s-a rupt trasura?
- Fii, stapane, linistit,- si se auzi trosnind inca o data, si apoi iar o data... Iar feciorul de imparat din nou crezu ca trosneste caleasca si ca-i gata sa se rupa. Dar nu caleasca se rupea, ci cele doua cercuri de fier care se desprindeau din jurul inimii lui Heinrich cel credincios, care nu mai putea de bucurie ca stapanul sau scapase de sub urgia blestemului si ca era acum fericit cu aleasa inimii lui.
- Ia, un cerc, ici, a plesnit,
- Ce-mi tinea inima strans
- Sa nu mor de-atata plans;
- Ca un biet broscoi erai
- si sub vraja grea zaceai...
Prietesugul dintre soarece si pisica
In cele din urma, dupa multe discutii, pisica a spus, "Nu stiu un loc mai bun in care sa-l pastram decat in biserica, pentru ca nimeni nu indrazneste sa fure ceva de acolo. Il vom aseza sub altar, si nu ne vom atinge de el pana cand nu vom avea cu adevarat nevoie."
Au ascuns asadar borcanul cu untura in acel loc sigur, dar nu a trecut multa vreme si pisicii a inceput sa i se faca pofta de untura, asa ca ia grait soarecelui, " Vreau sa-ti spun ceva, soricelule. Verisoara mea a adus pe lume un baietel, si mi-a cerut sa ii fiu nasa. Bebelusul este asa de dragut, are o blana alba cu pete cafenii, iar eu il voi tine deasupra cristelnitei. Lasa-ma sa ma duc la azi la botez, si ocupa-te tu singur de casa pana ma intorc." - "Desigur, desigur," i-a raspuns soarecele, "trebuie sa mergi neaparat, si daca ti se da ceva bun, gandeste-te si la mine; mi-ar place si o picatura de vin rosu de la botez."
Tot ce spusese pisica n-avea nici un strop de adevar, caci nu avea nici o verisoara, si nici nu i se ceruse sa fie nasa. Ea s-a dus direct la biserica, a sos de sub altar borcanul cu untura, si i-a lins partea de deasupra. Apoi a facut o plimbare pe acoperisurile orasului, s-a intins la soare, lingandu-si cu pofta buzele ori de cate ori isi aducea aminte de borcanul , si nu s-a intors acasa pana nu s-a inserat.
"Hei, te-ai intors," a exclamat soarecele, "fara indoiala, ai avut parte de o zi fericita." - "Totul a mers foarte bine," a raspuns pisica. "Si ce nume i-ai dat copilului?" - "Deasupra!," a zis pisica cu nonsalanta. "Deasupra!" a strigat soarecele, "e un nume destul de ciudat si iesit din comun, il mai poarta cineva din familia ta?" - "Intelesul lui, " a remarcat pisica , " nu este cu nimic mai rau decat Hotul-de-farimituri, asa cum ti-ai numit finii."
Nu s-a scurs mult timp, si pisica a fost cuprinsa din nou de dorul de untura, asa ca i-a zis soarecelui, "Fa-mi te rog o favoare, si ingrijeste-te inca o data singur de casa. Mi s-a cerut din nou sa fiu nasa, si, intrucat copilasul are un cerc alb in jurul gatului, nu am putut sa refuz." Bunul soarece a fost de acord, iar pisica s-a strecurat pe langa zidurile orasului pana la biserica, si a infulecat jumatate din borcanul cu untura. "Nimic nu pare sa fie atat de bun precum ceva ce pastrezi numai si numai pentru tine," si-a spus pisica, fiind foarte multumita de felul cum isi petrecuse ziua. La intoarcerea acasa, soarecele a intrebat-o, "Ce nume i-ai dat la botez copilului?" - "Jumate-gata," a raspuns pisica. "Jumate-gata! Cred ca glumesti. Nu am auzit nicicand in viata acest nume, pun pariu pe ce vrei ca nu este nici macar in calendar!"
A mai trecut putina vreme, si pisicii a inceput din nou sa i se faca gura apa dupa niste untura. "Toate lucrurile bune se fac de trei ori," a zis ea, "Am fost iarasi rugata sa fiu nasa. Bebelusul are blanita neagra, numai labutele ii sunt albe, si, oricat ai cauta nu ai putea gasi nici un alt fir alb pe tot trupul sau; un astfel de lucru se intampla numai odata la cativa ani! Ma lasi sa ma duc nu-i asa?" - "Deasupra! Jumate-gata," a rostit soarecele, "numele astea sunt asa de ciudate incat m-au pus pe ganduri." - "Stai mereu in casa," i-a raspuns pisica, "in blanita ta gri-negrisoara, cu coada ta lunga, si iti faci tot felul de ganduri prostesti din pricina ca nu iesi deloc afara la lumina zilei."
Cat a ramas singur, soarecele a facut curat si ordine in casa, iar lacoma pisica nu s-a lasat pana nu a lins toata untura din borcan. "Cand ai terminat de mancat tot, te simti asa de bine," a gandit pisica, si, satula peste poate, nu a revenit acasa decat noaptea tarziu. Soarecele a intrebat-o iarasi ce nume ii pusese celui de-al treilea copil. "Acest nume nu te va multumi mai mult decat celelalte," i-a raspuns pisica. "L-am botezat "S-a dus tot." - "S-a dus tot"! a strigat soarecele, "acesta este cel mai ciudat nume din toate! Nu l-am vazut niciodata tiparit. S-a dus tot; ce inseamna?" si a dat neincrezator din cap, si-a ridicat coada in sus si a plecat la culcare.
De atunci, nimeni nu i-a mai cerut pisicii sa fie nasa, insa cand a sosit iarna si nu mai aveau nimic sa puna in gura, soarecele s-a gandit la rezerva lor, si a spus, "Haide, pisico, sa mergem sa luam borcanul de untura pe care l-am pastrat pentru zile negre, ar trebui sa fie un deliciu." Au plecat la drum, au intrat in biserica si au gasit borcanul la locul lui, dar vai, nu mai avea nimic in el! "Aha," a exclamat soarecele, " acum inteleg ce s-a intamplat, acum totul iese la iveala! Imi esti prietena adevarata? Ai mancat mai intai ce era deasupra, apoi l-ai dat Jumate-Gata, si, dupa aceea…" - "Tine-ti gura," a strigat pisica, "inca un cuvant si te mananc si pe tine." Vorbele "S-a dus tot" au scapat insa fara voie de pe buzele bietului soarece. Abia a apucat sa le rosteasca ca pisica a si sarit la el, l-a inhatat si l-a inghitit dintr-o imbucatura. Fara indoiala, asa se petrec lucrurile in lume.
Scufiţa Roşie
Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.
Într-o zi, maică-sa îi zise:
- Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta cu vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea o să-i ajute să-şi mai vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte de-a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii "bună dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele!
- Aşa am să fac! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-şi luă rămas bun la plecare.
Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce-i ieşi înainte lupul. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.
- Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.
- Mulţumesc frumos, lupule.
- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?
- Ia, până la bunicuţa!
- Şi ce duci acolo, sub şorţ?
- Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
- Da' unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?
- Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.
Lupul îşi zise în sinea lui: "Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"…
Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros:
- Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar… Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele! Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!
Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei:
"Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:
- Cine-i acolo?
- Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţo!
- Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica, că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.
Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa, se culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa data de perete.
De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică? Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"
Şi fără să mai aştepte, strigă:
- Bună dimineaţa!
Dar nu primi nici un răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?
- Ca să te pot auzi mai bine.
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?
- Ca să te pot vedea mai bine.
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari?
- Ca să te pot apuca mai bine.
- Da', bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura?
- Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse:
"Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
- Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni vânătorul. De când te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: "Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate c-aş mai putea s-o scap!" Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi strigă:
- Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortul popii.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-1 aduse fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: "De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu